Din lumea celor care nu cuvântă - despre singurătatea cetățeanului-evaluator

de Adelin Dumitru la data de 19-02-2018


În ultimele decenii a avut loc un proces de dezvrăjire a evaluării politicilor publice. Noile orientări în cadrul acestei discipline au avut grijă să conteste rolul atotputernic al "evaluatorului obiectiv", care poate decide fără părtinire, fără erori, și fără ezitare problemele asociate unei politici publice. Rolul cetățenilor a început să fie tot mai des subliniat, conștientizându-se că mitul obiectivității evaluatorului poate fi unul periculos. Mai Responsabili se înscrie în acest curent, bazându-se pe evaluările cetățenilor pentru a face recomandări instituțiilor publice. Cu toate acestea, pe durata acestui proiect, ne-am dat seama de anumite lucruri cu privire la asumarea de către cetățeni a rolului de evaluatori. Mai precis, am realizat că nu avem o cultură a evaluării, dar și că aceasta ar trebui încurajată. În cele ce urmează, investighez succint unele măsuri pentru stimularea unei astfel de culturi a evaluării. Aceste soluții sunt inspirate din economia comportamentală, o ramură a economiei care apelează la rezultate experimentale din psihologie pentru a explica mai bine modul în care oamenii iau decizii.

Profesorul american Richard Thaler a câștigat recent (2017) premiul Nobel în economie pentru un program de cercetare în domeniul economiei comportamentale care include, între altele, soluții paternalist-libertariene pentru ca oamenii să ia decizii mai bune în viața lor personală. Teoria ghionturilor (nudges în limba engleză), pe care a dezvoltat-o alături de profesorul de drept constituțional Cass Sunstein, se bazează pe asumpția că oamenii pot fi influențați prin acțiuni non-intruzive, precum plasarea alimentelor în supermarket (cei 2 autori au descoperit că produsele pe care le vezi la intrarea în supermarket îți vor influența cumpărăturile finale: dacă vezi legume și fructe, e mai probabil să ai în coș astfel de produse decât dacă vezi țigări sau chipsuri). "Ghionturile" fac parte din ceea ce ei numesc arhitectura deciziei, modul în care construim și reconstruim cadrul în care indivizii fac alegeri. De exemplu, opțiunea care reprezintă status quo-ul este extrem de importantă, deoarece oamenii tind, în mod subconștient, să prefere status quo-ul altor alternative. Un caz celebru în economia comportamentală este donarea organelor. Unele țări solicită șoferilor auto să opteze pentru donare în caz de deces, în timp ce altele să opteze pentru anularea opțiunii de donare a organelor în caz de deces. Dacă șoferii din prima categorie nu fac nimic, atunci nu devin potențiali donatori de organe. Dacă șoferii din a doua categorie nu fac nimic, atunci devin potențiali donatori de organe. În țări precum Germania, care face parte din prima categorie, procentul celor care se înscriu ca donatori de organe este de 12%. În țări precum Austria, care face parte din a doua categorie, peste 99% din șoferi sunt potențiali donatori de organe (aici puteți găsi un articol care descrie foarte bine această temă). Cum poate fi acest principiu simplu aplicat evaluării serviciilor publice? În parteneriatele pe care le-am încheiat cu instituțiile publice, cetățenilor li se dă opțiunea de a completa chestionare de evaluare a serviciilor (practic, același chestionar ca cel pe care îl știți de pe site, doar că în format fizic). Dacă opțiunea de plecare, default-ul așadar, ar fi să completeze un chestionar de evaluare, și ar avea opțiunea doar de a se refuza completarea chestionarului, probabil ar fi foarte puțini aceia care s-ar sustrage procesului evaluării. 

Un alt rezultat important al economiei comportamentale este acela că oamenii resimt aversiune față de pierdere. Mai mult, posibila pierdere a unui obiect va fi resimțită mai mult decât câștigarea respectivului obiect (de aproximativ 2 ori mai mult, conform experimentelor întreprinse de diverși cercetători). La acest lucru se adaugă și descoperirea că modul în care sunt formulate anumite probleme de alegere influențează preferințele indivizilor. Aceeași informație, expusă în forme diferite, duce la alegeri diferite. Exemplul canonic este cel al "bolii asiatice, formulat de alți foști câștigători ai premiului Nobel în economie, Daniel Kahneman și Amos Tversky. Respondenților li s-a spus să își imagineze că Statele Unite se pregătesc pentru izbucnirea unei epidemii provenite din Asia, care se estimează că va ucide 600 de persoane. Apoi, acestora le-au fost prezentate 2 propuneri de programe care să combată epidemia. În prima formulare a problemei, respondenții au avut de ales între următoarele 2 opțiuni:

"Dacă programul A este adoptat, 200 de oameni vor fi salvați."

"Dacă programul B este adoptat, există o probabilitate de 1/3 ca 600 de oameni să fie salvați, și o probabilitate de 2/3 ca nici un om să fie salvat."

Din cei 152 de respondenți, 72% au ales prima varianta, iar doar 28% și-au exprimat preferința pentru cea de-a doua. Lucrurile s-au schimbat atunci când formularea a fost modificată.  În a doua varianta, aceeași informație a fost prezentată în termeni de decese.

"Dacă programul C este adoptat, 400 de oameni vor muri."

"Dacă programul D este adoptat, există o probabilitate de 1/3 ca nimeni să nu moară, și o probabilitate de 2/3 ca 600 de oameni să fie salvați".

De data aceasta, 78% au preferat opțiunea D, în timp ce doar 22% opțiunea C. În primul caz, perspectiva salvării certe a 200 de vieți e mai atractivă decât varianta mai riscantă. În al doilea caz, deoarece pierderile potențiale cântăresc mai mult decât câștigurile, indivizii au preferat să minimizeze numărul deceselor.

Cum poate fi acest lucru aplicat în domeniul evaluării serviciilor publice? Răspunsul este simplu. În loc să subliniem beneficiile asociate evaluării, poate ar trebui subliniate potențialele riscuri. În loc să spunem că "uite cât de bine vor sta lucrurile pe viitor", poate ar trebui să accentuăm cât de rău vor sta lucrurile dacă nu schimbăm nimic. Oamenii se tem mai mult de pierderi, decât apreciază potențialele beneficii. Formularea importanței evaluării într-un mod care să țină cont de acest principiu poate fi făcută extrem de ușor, cu costuri minimale, și o întreagă literatură de specialitate arată că funcționează.

Acestea sunt doar 2 propuneri inspirate din economia comportamentală despre cum putem motiva cetățenii să evalueze calitatea serviciilor publice. Cetățeanul modern este reticent să îmbrățișeze rolul de evaluator. Lipsa unei culturi care să promoveze necesitatea implicării civice și a criticii constructive este vădită. Există însă numeroase soluții prin care cetățeanul poate fi încurajat și "înghiontit" spre a face ceea ce va fi spre binele public. Astfel, dintr-o suită de bule opace, putem să facem trecerea spre o societate mai deschisă, mai eficientă, în care fiecare să aibă curaj să își spună ofurile, să taxeze problemele pe care le semnalează, și să aplaude rezultatele pozitive pe care le observă. Să lăsăm așadar "lumea celor care nu cuvântă" în urmă, și să pășim spre o lume mai deschisă. Să fim Mai Responsabili!